Tristes Julhos (a última estrofe)

“Quando a noite me traz a lembrança

Sofro e choro cantando este hino

Sonhar e amar ao extremo

E pensar que outro fora o destino

Só te amei! Quanto? Sabe só Deus…”

(Weberson Fernandes Grizoste)

Nu plâng pentru că nu mai este. Plâng pentru că a fost.

Nescris Cu dor…

Nescris

 

Cu dor privesc a Ta icoană şi foc încearcă al meu suflet,

Şi-o spaimă de păcat mă-ncearcă şi-o silă de greşeala multă.

Aş vrea şi eu să-ţi cânt cu glas de înger, făr’ a-mi mai fi ochiul ispitit,

Aş vrea să stărui în a mea izbândă şi în credinţa cea de neclintit.

 

Să nu îmi mai rănesc inima-n veci de-un colţ de suflet pătimaş

Ori de-o privire ce străpunge-n simţuri şi trece la o alta, cu mai mult curaj,

Lăsând în urmă dâră grea de plâns şi-uitare.

 

Aş vrea să nu mai am cel vierme neostenit în minte, cătând mereu

Să-mi strice darurile sfinte primite de la Dumnezeu.

Aş vrea să pot să spun c-aceea sunt chiar eu, cu tot ce am şi tot ce port,

Fără s-ascund în dosul genelor plecate vreun păcătos gând şi netot.

 

Aş vrea să-mi simt fiinţa plină doar de Tine, să nu se mai agaţe-n colţuri de pământ,

Ci să se rostogolească către raiul Tău, cătând numai ce-i veşnic şi ce-i sfânt.

 

Tăcere

În ziua aceasta-i tăcere şi-uitare.

E mut nucul din grădină şi ploaia

E mută şi nu-şi mai cunoaşte izvorul.

E mut vântul şi mut e şi norul.

 

Nu mai vorbeşte nici iarba cea moale,

Uitat a rămas cristalul de apă,

Uitată se-ascunde şi raza de soare

Şi cântul iubit de doi oameni odată.

 

Uscată e lacrima şi bucuria-i trecută,

Iar inima nu mai bate-n aceeaşi cadenţă.

Mută-i acum iubirea şi surdă.

 

Nu mai cunoaşte nici dor, nici durere.

 

Şi totul se lasă acum în tăcere

Şi noi nu mai ştim unul de altul;

 

De parcă în ziua aceasta de vară

Nu s-a-ntâmplat nimic, niciodată.

Muntele sufletului

O. munte, cum te-asemeni cu-al meu suflet, de ne-nteles si dificil si schimbator…si-asa frumos cand e privit de jos…si-atunci cand il cunosti si cu ce-i rau…asa tulburator!

Iubire de cantec

N-am crezut a-nvăţa vreodată iubirea –

Cântec  vechi, scris cu dor ascuţit

Pe-o bucată de suflet frumos

Şi cu cerneală de asfinţit.

 

Iubirea – tainic acord născocit

De-ale inimii corzi prea întinse,

Ce-ncepe uşor şi mucegăit,

Iar apoi se-aprinde nestăvilit.

 

Nu voiam să te cunosc, cântece!

Mult m-am temut de a ta melodie,

Mult de-ale tale stihuri sculptate

De dor sângerând, pe perete de suflet.

 

Nu voiam să te-nvăţ, cântece!

Până-ntr-o zi sau două sau multe,

Când, fără să vreau, te-am tot auzit

Şi m-am trezit că te ştiu pe de rost!

 

Vai, şi cum am simţit atunci al dorului vârf!

 

Fiece urmă lăsată pe suflet durea;

Fiece coardă a inimii – trădătoarea – plângea;

Fiece colţ de gând mereu te cânta;

Fiece simţ după tine tânjea.

 

Şi totuşi…atât de mult îmi plăcea!…

 

Iar acum te doresc, cântece!…

Nu mai aud a ta melodie…

S-au şters ale tale versuri…

Dorul ţi s-a tocit.

 

Nu-ti spun

Să spun că mi-eşti drag?

Nu te-aş minţi eu, oare, pe tine?

Când „drag” e aşa de puţin pentru ce port în suflet…

Să spun că mi-e dor?

N-ar fi prea mare durerea?

Ştiind că de dor mă topesc în fiece clipă…

Să-mi doresc să te-alint?

N-ar fi o dorinţă-ndrăzneaţă?

Când tot ce eşti tu e mai mult decât simplu alint…

Să spun că te-aştept?

N-ar fi puţină răbdarea?

Când pe tine de-o zi şi o viaţă te-aştept…

Să spun „te iubesc”?

Să spun?…

 

Epopeea cerului

Cântă, trăsnete, tainica durere a Ploii ce cuprinde

Pământul şi-acoperă cerul ce jalnic vuieşte!

Că norul se-adună năvalnic, pe boltă se-ntinde

Şi-o poveste de mare tristeţe se prevesteşte.

Era într-o vreme când Ploaia pe Soare-ndrăgise

Sau poate bălaiul iubise întâi pe a norilor zână.

Fusese dintâia ploaie cu soare ce pe pământ coborâse,

Nuntă cerească, tainică şi iubită cunună.

Dar nu voise Fortuna să ţină a lor bucurie,

Că foc era el, iar ea se făcea apă vie.

Astfel, dureros legământ trimise amara,

Ca nour s-acopere raza, iar raza usuce pe nour.

De-atunci, Ploaia umblă mohorâtă într-una,

Iar Soarele, mut, pribegeşte pe-a cerului boltă;

De dor se aprinde şi cu nesaţ prăpădeşte

Tot ce, apoi, tot din dor, blânda Ploaie hrăneşte.

Dar bălaiul se-nvăţă singuratic şi mândru

Pe cerul pe care trona a sa sfântă lumină.

Şi, la o vreme, prinse-a urî tânguirea iubitei

Ce-acoperea mândra sa arzătoare cunună.

Chiar mama Tellus, deşi bucuroasă de Ploaie,

Îşi tot strângea ale ei mici odrasle din cale.

Văzându-se, astfel, vitregită de soartă,

Şi-alină din dor şi din marea-i durere,

Aruncându-se-n ape şi pe pământul cel dur.

Înaltul vuieşte de-a zânei tânguire amară:

„Suliţi grele de lacrimi îmi sfâşie norii,

Dar nu mă mai dor ale Soarelui raze…!

O, Vântule, du-mă departe, în codri!

Of, nu mai vreau să mai urc iar la cer,

Preschimbată de-a Soarelui scumpă căldură!

Să rămân veşnic în ape, de durere să nu mai pier,

Să mă mângâi de rază, să îl văd în oglinda-mi,

Să mă bucur de el, dar să nu mă usuc…”

Şi Vântul vuieşte şi-urăşte a Soarelui rază,

Că-n suflarea lui tare tăinuită-i iubirea.

Dar Ploaia nu vrea să ştie de-a lui pătimire,

Ci suspină mereu şi privirea albastră-şi-nclină…

Şi-atât de frumoasă e Ploaia când plânge,

Îndrăgostit pe vecie ar fi de-ar vedea-o bălaiul…

Dar el nu o ştie: e orbit de lumină…

 

 

Meditative

…şi-ţi va fi ţie bucuria prilej de suferinţă, iar suferinţa prilej de bucurie.

“La mulţi ani!” …Decât mulţi în care să te osândeşti, mai bine puţini în care să te mântuieşti.

 

Vae superbis!

Vai de cei care suferă de păcatul îngerilor!

Nu se pot bucura cu adevărat de nimic. Nu se pot bucura de statutul lor de om. Nu se pot bucura de Dumnezeu şi nu Îl pot lăsa să intervină în viaţa lor, în afara voii lor.

Nu pot primi înţelepciunea, deoarece se vor crede mereu în măsură de cugetări adânci şi nu vor căuta să înveţe din experienţă, nu vor reuşi să vadă adevărul. Se vor amăgi cu ştiinţa, cu dorinţa de a şti, dar niciodată nu vor ajunge să cunoască.

Nu pot fi liberi, fiindca mereu vor urmări să îşi păstreze principii şi să atingă ţeluri care se vor a fi înalte, dar de fapt stau în calea celor cu adevărat mari. Vor avea ghiuleaua orgoliului legată de suflet şi îşi vor alege idealuri aparent înalte, dar nefolositoare, la care au, poate, mai multe şanse să ajungă şi astfel să îşi hrănească trufia.

Nu pot fi fericiţi, pentru că vor avea mereu inima rănită de eşecuri sau copleşită de grija de a se păstra la nivelul aşteptărilor celorlalţi, care de cele mai multe ori sunt numai aşteptările lor. Se ruşinează de nereuşită, iar eşecul îi împinge la disperare şi depresie.

Nu pot iubi, au sufletul amorţit de iubirea de sine şi nu reuşesc să înţeleagă nevoile celuilalt pe deplin. Nu se pot lăsa iubiţi; unii vor crede că merită mai mult; alţii vor considera că sunt nevrednici de iubirea celui care le oferă inima, nu pot să accepte cuvintele tandre, complimentele, atenţia, pentru că vor să fie perfecţi şi nu acceptă că cineva îi iubeşte aşa cum sunt şi pentru că sunt.

Nu pot trăi în adevăr, pentru că se vor amăgi mereu cu ce le convine lor. Vor exagera atât răul, cât şi binele. Chiar pe ei se vor umili, din dorinţa acunsă de a fi măriţi sau din dorinţa excesivă de a fi, cândva, deasupra celorlalţi.

Păcatul luciferic poate să se ascundă în asemenea măsură şi să fie de o asemenea fineţe şi atât de bine înrădăcinat, încât se camuflează în modestie. Cei suferinzi se ruşinează de laudele publice, dar se bucură cu nesaţ  atunci când ştiu că sunt preţuiţi, lăudaţi şi măriţi. La orice lucru bun şi frumos pe care îl fac analizează reacţia celorlalţi.

Dacă auzi despre un om că este vestit pentru un anumit lucru, cercetează să vezi dacă nu se mândreşte din pricina aceasta, pentru că, dacă l-a atins viermele trufiei, atunci i-a ros din priceperea sau calitatea sa şi nu mai este vrednic de a fi lăudat.

Suferă îngrozitor la orice cădere, la orice impas, la orice lucru care nu le reuşeşte pe măsura aşteptărilor lor, la orice umilinţă, la orice lucru pentru care trebuie să rabde, la orice refuz, la orice jignire. Cad adesea în deznădejde şi se sfârşesc de plâns.

Desigur, cei mai mulţi posedă o mândrie prostească care se dă pe faţă la tot pasul, iese la iveală cu orice ocazie. Aceştia nu suferă conştient, pentru că, în faţa lor, greşeala este mereu a celuilalt. Imaginea pe care ei şi-o construiesc depre sine atinge chiar perfecţiunea şi trăiesc într-o continuă minciună.

Unii însă suferă enorm, neştiind despre boala care îi macină, şi sunt mereu nemulţumiţi.  Nici succesul nu le mai umple inima, ci le aduce noi griji, noi responsabilităţi, noi idealuri de atins.

Foarte puţini îşi recunosc  neputinţa şi atunci începe lupta cea mare. Vor fi mereu încercaţi, mereu pândiţi la câte un colţ de timp de durerea tămăduitoare a smereniei. Ferice de cei ce reuşesc să primească smerenia în inima şi cugetul lor. Aceia vor cunoaşte libertatea şi vor găsi puterea să trăiască în bucurie, pentru că tot ce înainte îi rănea prin faptul că era de neacceptat, acum nu îi mai afectează. Liniştea pătrunde din nou în viaţa lor, înţelepciunea îi învăluie în orice împrejurare, dragostea le dă putere să rabde şi să lupte mai departe.

…dar vai celor mândri şi vai de suferinţa lor!